Evrei 6:4-12
Mesajul din seara aceasta va fi o continuare a mesajului de duminica trecută. Una din concluzii pe care am tras-o în mesajul anterior a fost faptul că temelia pocăinței și a credinței se pune o singură dată, după care urmează creșterea și maturizarea spirituală a credinciosului. Trebuie să reținem că o convertire autentică are loc o singură dată în viață. Cu alte cuvinte, actul pocăinței ca și act inițial de a veni la Dumnezeu nu poate fi repetat. La fel este și cu actul credinței prin care îl acceptăm pe Isus ca Domn și Salvator personal. O persoană convertită și născută din nou nu poate fi reconvertitiă și renăscută încă odată.
Dacă acesta este adevărul, atunci ne confruntăm cu două probleme majore:
- În primul rând ne întrebăm dacă există vre-un pericol real de pierdere a mântuirii? Ce facem cu cei care sunt, așa cum spunem noi, ”căzuți”? Există vreo șansă de reabilitare pentru cineva care a căzut de la credință? Tot în acest context, ne întrebăm cum putem să ne ducem mântuirea până la capăt? Care este responsabilitatea noastră în actul de mântuire?
- În al doilea rând, ce facem dacă păcătuim după ce ne convertim? Este o întrebare care cred că ne frământă pe toți, indiferent dacă suntem simpli membri sau suntem slujitori ai Bisericii. Un membru simplu trebuie să știe ce are de făcut când comite un păcat, iar un slujitor trebuie să știe ce să-i spună membrului care a păcătuit. La aceasta se mai adaugă și păcatele slujitorului, pentru că nu este slujitor care să nu păcătuiască, adevăr confirmat de însuși autorul epistolei: ”În adevăr, orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor... poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune.” (Evr. 5:1-2).
Ca să putem răspunde la aceste și alte întrebări conexe, aș vrea să ne uităm cu atenție la textul pe care l-am citit la început.
Versetele 4-6 sunt legate de primele trei versete prin conjuncția căci, care prezintă un raport cauzal dintre aceste versete și explică astfel de ce nu este nevoie să punem din nou temelia pocăinței și a credinței.
Primul cuvânt în limba greacă din versetul patru este cuvântul tradus în română: cu neputință, cuvânt care se găsește în versetul șase, în loc de versetul patru. Probabil că din anumite motive stilisitce, fratele Cornilescu l-a schimbat cu locul, dar cu parere de rău prin această schimbare s-a pierdut un pic accentul pus de autorm, care dorea să accentuieze imposibilitatea înnoirii pocăinței. Uitați-vă, spre exemplu, cum sună acest verset în traducerea rusă: ”Ибо невозможно однажды просвещенных...”
În epistolă mai sunt alte trei locuri unde este folosit acest cuvânt.
- Vers. 18 - ”este cu neputință ca Dumnezeu să mintă...”
- Evr.10:4 – ”este cu neputință ca sângele taurilor și țapilor să șteargă păcatele.”
- Evr.11:6 – ”fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui!”
Dacă ne uităm la toate aceste versete, vedem că în nici unul din aceste cazuri nu-i posibil să avem vre-un compromis. Toate afrimațiile sunt adevăruri absolute. Prin urmare, autorul afirmă într-un mod categoric că înnoirea pocăinței, pentru o anumită categorie de persoane, este imposibilă.
Descrierea acestor persoane se face prin patru verbe, care reprezintă patru metafore. Dar înainte ca să fie descrise aceste persoane, autorul folosește cuvântul odată, ceea ce implică faptul că toate aceste lucruri odată deja s-au întâmplat și ele se întâmplă, de fapt, o singură dată în viața credinciosului, lucru exprimat foarte bine în traducerea rusă prin cuvântul ”однажды”.
Una din întrebări care se ridică aici este dacă aceste patru metafore descriu starea unui om mântuit sau a unui om nemântuit?
Prima frază este: cei ce au fost luminați. În Evr.10:32 găsim scris: ”Aduceți-vă aminte de zilele de la început, când, după ce ați fost luminați...” de unde rezultă că iluminarea despre care vorbește autorul este legată de experiența convertirii, care are loc la început. Același sens poate fi văzut în 2Cor.4:3-4 ”Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sînt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei...”
A doua metaforă este: au gustat darul ceresc. Deși, nicăieri în Scriptură nu se mai întâlnește această expresie de dar ceresc, avem totuși multe expresii similare. În Evr.3:1, autorul vorbește despre chemarea cerească, iar în 11:16 – despre patria cerească. Toate trei expresii au în comun adjectivul, ceea ce înseamnă că acest dar este legat cumva de cer. Dacă ne uităm la textul din Efes.3:8, găsim scris: ”Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Deci, am putea deduce că este vorba de darul mântuirii.
A treia este: s-au făcut părtași Duhului Sfânt. Cred că aceasta este una din cele mai profunde și remarcabile afirmații din Biblie care arată ce se întâmplă cu natura noastră atunci când noi suntem născuți din nou. Natura noastră obține o nouă dimensiune și anume o dimensiune spirituală. În Evr.3:14 găsim o altă remarcă asemănătoare: ”Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos...”
A patra este într-un fel o repetare a celei de-a doua metafore: au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor. Afirmația ne duce cu gândul la textul din Ps.34:8, ”Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” Iar apostolul Petru citează acest verset când spune: ”ca niște prunci născuti de curând, să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentru ca prin el să cresteți spre mântuire, daca ați gustat în adevăr că bun este Domnul.” Trebuie să menționăm că este o diferență în a citi un meniu și a mânca din ceea ce este inclus în acel meniu. Prin urmare, putem spune că toate metaforele descriu starea unui om mântuit.
Dacă așa stau lucrurile, atunci versetul șase descrie cea mai tragică situație în care poate să ajungă un om care a gustat mântuirea. Cuvântul ”au căzut” este la un timp care denotă o acțiune înfăptuită o singură dată. Deci, nu este vorba de o cădere, care se repetă, ci de o cădere unică și ireversibilă. Este ca și cum ai spune despre cineva că el a murit. Gravitatea extremă a acestei stări este că un asemenea om nu mai poate să-și înnoiască pocăința. Deși a gustat din plin din toate binecuvântările mânturii, el a decis să-L răstignească din nou și să-L batjocorească pe Fiul lui Dumnezeu. În text apare o frază ”pentru ei”, care arată că decizia de a-L abandona pe Hristos este una conștientă, deliberată și asumată pe deplin. Un gând asemănător găsim scris în În Evr.10:26: ”Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate...”
Dacă mai adăugăm la acest versete și ceea ce spune Dumnezeu prin profetul Ezechiel: ”Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască? Însă dacă cel neprihănit se abate dela neprihănirea lui şi săvîrşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urîciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentrucă s-a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele.”(Ezech.18:23-24), atunci putem trage concluzia că pericolul pierderii mântuirii este unul real și avertizarea trebuie tratată cu cea mai mare seriozitate.
Sunt mulți care zic că lepădarea de credință sau apostazia nu este un pericol real, ci este ceva ipotetic. Ceea ce vedem însă în acest verset vorbește cât se poate de clar că acest pericol nu este imaginar, ci este unul real. În Evr.3:12 citim o avertizare asemănătoare: ”Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.”
Totodată, trebuie subliniat faptul că această stare nu se referă la acei credincioși, care dintr-un motiv sau altul, comit anumite păcate, dar care nu persistă în aceste păcate, ci dimpotrivă vin la Dumnezeu ca să-și ceară iertare pentru ele. Autorul vorbește în versetul șase despre cei care în mod absolut conștient renunță la Isus Cristos. Cât n-ar fi de paradoxal, dar cel care se întreabă dacă nu cumva face și el parte din acei care sunt descriși în acest verset, nu poate fi incadrat în această categorie. Un apostat adevărat nici odată nu-și va pune asemenea întrebări, pentru că el, așa cum spune textul, îL răstignește și-L batjocorește pe Fiul lui Dumnezeu.
Versetele șapte și opt prezintă o ilustrație luată din agricultură, în care sunt prezentate două feluri de soluri. Elementul cheie este roada. Dacă un pământ dă roadă bună și folositoare, acel pământ este binecuvântat de Dumnezeu. Dar dacă aduce spini și mărăcini, o aluzie la cartea Geneza, unde spinii și pălămida erau o consecință a căderii în păcat a primilor oameni, atunci sfârșitul este focul. Deși autorul folosește o formă mai moale ca să exprime contrastul dintre binecuvântare și blestem, aproape să fie blestemat, totuși sfârșitul iminent este arderea în foc.
Versetul nouă schimbă accentele. Din acest verset vedem clar că destinatarii epistolei nu făceau parte din cei căzuți. Cu toate că avertizarea a fost cât se poate de severă, autorul le vorbește foarte cald adresându-se cu cuvintele ”prea iubiților”. Termenul parcă îți aduce aminte de adresarea Tatălui ceresc către Fiul Său: ”Acesta este Fiul Meu prea iubit...” Deci, autorul își tratează cititorii ca pe niște copii ai lui Dumnezeu. Totodată, el insistă asupra maturizării și desăvârșirii lor, ”totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea.”
Dubla negație din versetul zece, ”Căci Dumnezeu nu este nedrept”, scoate în evidență dreptatea lui Dumnezeu în raport cu osteneala lor. Orice facem pentru sfinți, adică unii pentru alții, de fapt facem pentru Numele lui Dumnezeu. De aceea, El va rasplăti osteneala noastră. Pavel face o afrimație asemănătoare: ”De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică.”(1Cor.15:58)
Versetul unsprezece menționează o dorință, dar care este exprimată nu din nume personal. Deoarece verbul este la persoana unu plural, ”dorim”, am putea presupune că autorul vorbește din numele unui grup de slujitori. Apelul este ca ei să păstreze până la sfârșit ”o deplină nădejde”.
Ultimul verset din acest pasaj reia gândul exprimat în versetul unsprezece din capitolul cinci. În ambele versete se folosește același cuvânt, notroi (greacă), care este tradus în limba română cu două cuvinte diferite: greoi și leneviți. Mi se pare interesant faptul că de la cuvântul grecesc notroi avem în limba română cuvântul nătărău, care potrivit DEX înseamnă: om cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru. Îndemnul de a călca ”pe urmele celor ce prin credință și răbdare moștenesc făgăduințele”, rezonează cu apelul din ultimul capitol: ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de vețuire și urmați-le credința!” (Evr.13:7) Expresia folosită de Cornilescu în aceste verset este o parafrazare a verbului a imita. Cu alte cuvinte, suntem chemați să-i imităm pe cei care și-au păstrat credința până la capăt. Asemenea apeluri sunt destul de frecvente în epistolă (Evr.3:6,14;10:35-36;), de unde deducem că mântuirea este nu doar un act, ci și un proces care cere de la noi credință și perseverență.
Ce să facem totuși dacă păcătuim, după ce ne convertim? Tot autorul ne spune: ”să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evr.4:16). Există totuși o mare diferență între pocăința ca și act al convertirii și pocăința ca și parte a procesului de sfințire. O persoana născută din nou și călăuzită de Duhul Sfânt nu poate să nu simtă c-a păcătuit. Dacă o asemenea persoană așteaptă toată săptămâna ca să vină la Biserică și să ridice mâna ca semn al pocăinței, înseamnă că cevă lipsește în relația sa cu Dumnezeu. Cel puțin, odată pe zi, când se roagă el trebui să-și examineze starea sa spirituală și daca a greșit să-și cear iertare de la Dumnezeu. Mi se pare straniu când un credincios vine la Biserică, ia parte la Cina Domnului, iar la încheierea serviciului iese în față la pocăință. Pe vremuri, în majoritatea bisericilor noastre era un obicei, înainte ca să intre în adunare frații și surorile se opreau fie îngenuncheau și se rugau pe scurt. Ideea în spatele acestei practici era să vii cu o inimă curată în prezența lui Dumnezeu. De aceea, mă întreb cum poate un credincios să stea două ore adunare ca apoi să ridice mâna în semn că-și cere iertare de la Dumnezeu?!
Ceea ce-am vrut să înțelegem prin aceste două mesaje este că din moment ce ne-am născut din nou, Dumnezeu așteaptă de la noi creștere, maturizare, dragoste, credință și răbdare ducând, astfel, mântuirea noastră până la capăt cu frică și cutremur.