Ioan 13:12-17
Este o seară specială, în care ne amintim de evenimentul despre care Isus a zis: ”Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de patima Mea.” Din cuvintele lui Isus vedem că Cina din seara de joi a avut o importanță deosebită atât pentru El, cât și pentru ucenicii Săi. Fără ca să pierdem din vedere Cina Domnului, aș vrea să ne uităm la un alt eveniment care a avut loc în aceeași seară și căruia Isus i-a acordat, de asemenea, o mare importanță.
Evanghelistul Ioan ne spune că Isus s-a sculat de la masă în timpul Cinei și le-a spălat picioarele ucenicilor. Imediat după ce-a făcut acest lucru, Isus i-a întrebt pe ucenici: ”Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?” De-a lungul istoriei, creștinismul a fost împovărat cu o mulțime de tradiții și datine pe care cei mai mulți nu le cunosc și nici nu le înțeleg. Iată de ce mi se pare foarte importantă această întrebare a lui Isus. În primul rând, dacă un creștin nu înțelege necesitatea, motivația și semnficația unui lucru este puțin probabil că el va face acel lucru. În al doilea rând, chiar dacă îl face, impactul acțiunii va fi foarte mic, deoarece el nu înțelege ceea ce face. Din descrierile evangheliștilor vedem că Isus punea accent pe înțelegerea învățăturii Sale: ”Isus a chemat mulțimea la Sine și a zis: ”Ascultați și înțelegeți: ...” (Mt.15:10). Nu în zădar și apostolul Pavel le scrie celor din Corint cu privire la Cină: ”Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecați voi singuri ce spun.” (1Cor.10:15) Filip vestindu-i Evanghelia famenului Etiopean îl întreabă: ”Înțelegi tu ce citești?” (F.A.8:30). Prin urmare, este foarte important să înțelegem tot ceea ce facem, inclusiv actul Cinei din această seară.
Adevărata împlinire sau fericire, în baza cuvintelor lui Isus din versetul 17, are două componente esențiale: să știi sau să înțelegi și să faci ceea ce știi. Printre altele, în Evanghelia după Ioan de două ori se întâlnește cuvântul ferice, odată în acest loc și a doua oară după înviere cu referire la credință: ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.
Un bun exemplu a importanței înțelegerii lucrurilor legate de credința noastră mi se pare editorialul scris de Andrei Pleșu săptămâna aceasta în ziarul ”Adevărul” întitulat ”Românul Pravoslavnic”: ”Într-un sat oarecare, un tânăr reporter de la Prahova TV îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia. Să fiu slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor, aş cădea, după cele şase minute ale reportajului, într-o neagră nevroză. Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică.
Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi sunt aproape siguri că Biblia (pronunţată uneori „Blibia") a fost scrisă de un român. Atâta li s-a tot spus, pe toate canalele de comunicare, că suntem buricul pământului, că avem o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români" şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii, încât nu-şi mai pot închipui vreo ispravă notabilă care să nu ne fi trecut prin mână. Şi dacă autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e cel mai mare din toţi. Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-voievod, Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul...
Un alt „intervievat" răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa". „Popa din sat?" - întreabă perfid reporterul. „Ah, nici vorbă!" - sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ". Trebuie să fie ăla din Târgovişte". „Preotul nostru nu stă de vorbă cu noi!" - zice altul. În treacăt, apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!". Cum vedem, când e vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se mai smochineşte...
Dintre toţi interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde convenabil: „Păi cine s-o scrie? Dumnezeu. Şi Fiul Lui, Iisus Hristos". Omul are o înfăţişare mai curând jalnică. Pare niţel băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita" locului. Apariţia lui are, tocmai de aceea, frăgezimea unei parabole. Bunul Samaritean ridicându-se deasupra leviţilor. Păcătosul mântuit şi mântuindu-i pe toţi cu smerenia lui.
Dacă revenim la evenimentul descris de Ioan, aș vrea să înțelegem câteva lucruri esențiale. Un element important al actului spălării picioarelor și al Cinei este să înțelegem cine este Isus și cine suntem noi. Isus le spune: ”Voi mă numiți ”Învățătorul și Domnul”, și bine ziceți, căci sunt.” Dacă în zilele acelea numele ”Învățătorul” era mai obișnuit, atunci ”Domnul” era unul mai special, care implica reverență și avea o dimensiune divină. Faptul că Isus repetă aceste două nume în versetul urmator subliniază statutul Său în raport cu ucenicii. Mai mult ca atât, inversarea numelor scoate în evidență divinitatea Sa, ”dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru...”
Al doilea element important era actul în sine. Picioarele erau spălate doar de robi și încă robi care nu erau evrei, pe motiv că acest lucru era prea umilitor și josnic pentru ei, cu atât mai mult pentru cei care aveau un anumit statut social. Dar iată că Isus s-a umilit mai mult decât ucenicii își puteau imagina. Explicația cum de-a fost în stare Isus să facă așa ceva este în primul verset: ”fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” În timp ce unii consideră în aceste zile că este nevoie de schimbare până la capăt, din aceste cuvinte vedem că se cere dragoste până la capăt... Fără dragoste nu există smerenie. Sau așa cum spune Pavel: ”dacă n-aș avea dragoste, nu sunt nimic”.
La ultima sesiune a APCE au fost cinci personalități eclesiastice distincte. Deși prezența lor a transmis un mesaj favorabil credinței într-o Europă tot mai seculară, unul din deputații englezi, văzând cum pompozitatea și îmbrăcămintea înalților prelați, a comentat spunând: dacă ei veneau îmbrăcați nu în in subțire, ci ca Isus desculț și în sandale, le-ași fi dat crezare...
Relațiile dintre noi, inclusiv cu cei care încă nu fac parte din mijlocul nostru, sunt foarte importante. Uitați-vă ce spune Isus ucenicilor după intrarea Sa în Ierusalim: ”Voi să nu va numiți Rabi! Fiindcă Unul singur este Învățătorul vostru: Hristos, și voi sunteți frați...Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat.” (Mt.23:8-12)
În seara aceasta, ca de altfel și în toate împrejurările, trebuie să venim înaintea lui ca frați și surori. Separarea între cler și laic, păstori și oi, nu face parte din învățătura Domnului Isus și nici nu este caracteristic teologiei noastre evanghelice. Dacă spălarea picioarelor propriu zis poate fi privită opțional, atunci smerenia și slujirea reciporcă fac parte în mod obligatoriu din datoria noastră. ”Robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul nu este mai mare decât cel ce l-a trimis.” Folosirea pentru prima oară în contextul spălării picioarelor și a Cinei a cuvântului apostol denotă că aceste acte aveau o dimensiune misionară. Noi venim la Cină, dar apoi plecăm de aici având mandatul unei misiuni, misiune de a vesti tuturor Evanghelia.
Crucea este atât calea care ne duce la mântuire, cât și calea prin care putem ajunge la cei nemântuiți. Ambele sunt motivate de-o dragoste altruistă și gata de sacrificiu asemenea dragostei Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Hristos. ”Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți.”
21 aprilie 2011, Biserica ”Isus Salvatorul”