Alergarea spre mormânt

Ioan 20:1-10

Fiecare evanghelist descrie într-un mod unic învierea lui Isus. Ioan, spre exemplu, spune că Maria, Petru şi Ioan aleargă. Oare de ce aleargă? Prin cimitire oamenii, de regulă, se mişcă încet, în linişte şi cu băgare de seamă pe unde calcă. Ce i-a făcut pe ei să alerge de la mormânt şi apoi spre mormânt? Poate era din cauză fricii sau poate din cauza nedumeririi, a îngrijorării sau a îndoielii, a bucuriei sau a întristării?

Vedem cum oamenii aleargă în fiecare zi, în special dimineaţa. Toţi se grăbesc să nu întârzie, care la şcoală, care la lucru, care la spital, care la autogară, care la aeroport, etc. Fiecare încearcă să facă cât mai mult în cât mai puţin timp. Dacă ar fi să ne uităm la feţele celor care aleargă, am vedea că practic nimeni nu aleargă cu bucurie şi nici nu sunt bucuroşi de alergare. Mai degrabă ai impresia că cineva te fugăreşte. Singurii care aleargă cu bucurie sunt copiii. Lor le pace să alerge. Pentru ei alergarea este un joc. Ei aleargă pentru că ştiu că aleargă mai repede ca noi. Apoi se întrec între ei ca să vadă cine aleargă mai repede. Toată această alergare reprezintă, de fapt, esenţa şi filozofia vieţii. Dacă vă amintiţi, Pavel, la sfârşitul vieţii sale zice: mi-am isprăvit alergarea. Toată viaţa noastră este, aşa cum vedem în această istorie biblică, o alergare de la mormânt spre mormânt…

Aşa cum oamenii aleargă în diferite direcţii şi din diferite motive, este interesant să urmărim alergarea fiecăruia din cele trei persoane, menţionate în acest pasaj. Ei nu aleargă uniform, văd lucrurile diferit unul de celălat, dar ce-i uneşte pe toţi este rezultatul alergării.

1. Ioan a alergat primul, a văzut şi a crezut

În versetul doi, Ioan spune că Maria a alergat la Simon Petru şi la celalt ucenic, pe care îl iubea Isus. În Evanghelia după Ioan, acest ucenic nici odată nu este numit pe nume, dar toţi ştiu că este chiar apostolul Ioan. El face parte din grupul celor trei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus şi totdeauna se stăruie să fie cât mai aproape de Isus. El a stat lângă Isus şi la Cină, dar şi atunci când Isus era pe cruce. (Ioan 13:23, 19:26).

Ioan, nu doar l-a întrecut pe Petru la alergare, dar el a fost mai rapid şi la credinţă. Când a ajuns la mormânt, ucenicul pe care îl iubea Isus, n-a intrat în mormânt, el doar s-a aplecat şi s-a uitat înăuntru. Ioan a văzut în mormânt făşiile de pânză şi a început să mediteze asupra celor văzute fiind încă afară.

Petru, însă, cum a ajuns, cum a şi intrat în mormânt. Iar după el a intrat şi Ioan, despre care citim aşa de simplu: a văzut şi a crezut.

Lui Ioan nu i-au trebuit multe dovezi. Spre deosebire de Toma, el n-a cerut să vadă semnele cuielor sau să-şi pună mâna în coasta lui Isus. El a văzut doar o fâşie de pânză, şi a crezut. Un ucenic care stă aproape de Isus, un ucenic care este iubit de Isus şi care îl iubeşte pe Isus, crede mult mai repede decât ceilalţi. La fel ca ceilalţi ucenici el nu ştia că Isus a înviat, dar a crezut înainte ca să-i spună îngerii. Piatra dată la o parte, mormântul gol şi fâşie de pânză i-au şoptit că Isus este viu. Şi el a crezut.

Dacă eşti un ucenic iubit ca Ioan, înseamnă că trebuie să crezi ca un copil, fără a sta prea mult pe gânduri. Cu părere de rău, pentru mulţi astăzi durerile naşterii ale credinţei sunt mari şi îndelungate.

2. Petru a intrat primul, a văzut, dar a crezut mai greu

Nu toţi au harul să creadă aşa de uşor cum a crezut Ioan. De fapt, dacă ne uităm în toate patru Evanghelii, singurul care a crezut imediat după ce-a văzut mormântul gol, a fost Ioan. Ceilalti au avut nevoie de argumente suplimentare şi chiar supranaturale. După cum descrie Ioan, am putea spune că Petru a intrat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză, a văzut şi stergarul, dar în loc să creadă el a început să se întrebe oare ce-o fi însemnând toate acestea?! Cu toate că în faţa lui erau anumite dovezi, Petru avea întrebări, îngrijorări, îndoieli.

S-ar putea ca cineva în această seară să se uite în jur şi să vadă multe persoane radiind de bucurie, să vadă cum cântă corul de copii, cum răsună poezii în adunare, dar în acelaşi timp să se întrebe cum se explică toate aceste lucruri?! Nu eşti singurul în acest univers, căruia credinţa i s-a dat mai greu. Uită-te la Petru şi s-ar putea să te vezi pe tine.

Petru toată viaţa a fost pescar. El pescuia nu prin credinţă, ci prin cunoştinţă. Pe lângă aceasta, Petru are suficientă experienţă de viaţă. Pentru el un om mort înseamnă mort. Nu era primul mort pe care l-a văzut în viaţa lui. Iată de ce unui om, care consideră că are în spatele lui o experienţă de-o viaţă întreagă, îi vine mult mai greu să creadă. Apoi, ca om, avea şi el slăbiciunile lui. Pe faţă spunea că este gata să moară pentru Isus, dar pe la spate putea să jure sau poate chiar să înjure blestemându-se că nu-L cunoaşte pe Isus. La mormânt el vine apăsat şi de un puternic sentiment de vină, fiindu-i probail şi ruşine să se întalnească cu Învăţătorul său după ce în mod public s-a lepădat de El. Ceva a murit şi în Petru, când a murit Isus.

Câţi astăzi nu cred în înviere din cauza că experienţa vieţii lor este diferită de ceea ce cred ei c-ar trebui să fie dacă Isus a înviat cu adevărat. Câţi azi privesc cu frică spre moarte şi ceea ce ne aşteaptă după moarte din cauza că ne luptăm în continuare cu noi înşine, cu idealurile şi decepţiile noastre. În asemenea cazuri credinţa se naşte cu greu şi cu durere. Pentru Ioan a crede a fost ca şi cum ai sări peste un pârâiaş, iar pentru Petru era ca şi cum ai sări peste Iordan.

Veste bună este că Domnul ne înţelege şi nu ne lasă. Marcu spune că Isus a avut un mesaj special pentru Petru, şi anume că îl va vedea în Galilea, aşa cum a spus. Petru avea nevoie să audă de la Maria Magdalina cuvintele acestea, Petre, Domnul m-a rugat să-ţi spun anume ţie… Cât de mult înseamnă un cuvânt personal spus unei persoane care se luptă din greu cu sine, să creadă sau să nu creadă. O altă veste bună este că atunci când Isus s-a întors, El nu i-a ţinut morală lui Petru şi nici nu i-a predicat, ci doar l-a salutat zicându-i pace, apoi l-a întrebat dacă îl iubeşte…

Nu există gropi, din care Isus nu te-ar putea scoate, nu există păcate pe care Isus nu le-ar putea ierta. Dacă moartea nu l-a putut ţinea pe Isus, atunci ce poate să-l ţină?! În dimineaţa învierii Petru încă nu era un credincios, dar în seara aceleiaşi zile, el a crezut şi s-a bucurat văzându-L pe Domnul. Partea cea mai importantă este să fie o credinţă personal şi autentică, nu una formală şi impusă.

3. Maria a alergat de la mormânt şi a crezut când printre lacrimi L-a văzut pe Isus

Maria Magdalina, dintre toate femeile care erau împreună cu ucenicii lui Isus, a înţeles probabil cel mai bine ce înseamnă să fii liberă şi să te bucuri din plin de viaţă. Ea a stat până la urmă cu Isus. Ea ştia la care mormânt să se ducă, pentru că a văzut unde a fost pus Isus. Luca spune că femeile au însoţit pe Iosif, au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el. (Luca 23:55). Dar ea s-a dus la mormânt nu pentru că era apăsată de vină sau îndoială, cum era Petru, ci s-a dus să plângă după Isus. Inima ei de femeie era frântă de durere.

Chiar dacă azi sărbătorim învierea şi spunem cu glas tare că este o zi a bucuriei şi a victoriei, nu-i exclus că pentru cineva această zi poate fi o zi a întristării şi a durerii. Ieri pe strada noastră a fost o înmormântare. A murit o mamă şi o soţie tânără care avea doar 40 de ani. Orice durere, suferinţă şi întristare îţi poate înceţoşa privirea astfel, încât nu poţi nici să-L vezi pe Isus şi nici să crezi în El. Durerea i-a umbrit aşa de mult credinţa, încât chiar şi atunci când Isus a venit la ea, Maria nu L-a recunoscut, L-a luat drept grădinar.

Maria a experimentat ceea ce la noi în popor se mai spune: colac peste pupăză. Cu alte cuvinte, nu era de ajuns că Isus murise, dar cineva, în opinia ei, luase şi trupul Lui. Şi de regulă, un necaz nu vine singur. S-a îmbolnăvit un copil, s-a îmbolnăvit şi celălalt, ori s-au îmbolnăvit copiii, s-a îmbolnăvit şi mama. Atunci când eşti pe un pat de boală sau suferinţă, nu te ajută să asculţi teorii sau explicaţii, ci ai nevoie, asemenea lui Iov, să te întâlneşti cu Răscumpărătorul tău.

Era un lector care ţinea lecţii cum să creşti şi să educi copii perfecţi. După ce i s-a născut primul copil, el a renunţat şă ţină lecţii pe această temă şi doar prezenta anumite principii de creştere a copiilor perfecţi. După cel de-al doilea copil, a decis sa ofere doar nişte sfaturi. Iar după naşterea celui de-al treilea copil, a încetat să mai vorbească pe această temă. Nu încercaţi să învăţaţi pe alţii ceea ce singuri n-aţi trăit şi n-aţi experimentat.

Ceea ce-a adus-o pe Maria la realitate, a fost adresarea personală a lui Isus. Mai devreme în această evanghelie vedem o pildă, în care Isus spune că El este păstorul cel bun. El îşi cheamă oile pe nume, iar oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Oricât de mare n-ar fi suferinţa, oricât de multe n-ar fi lacrimile, Isus ne cunoaşte şi ne înţelege cel mai bine. Chiar dacă numele celui drag este déjà gravat pe o piatră funerară, într-o zi El îi va chema pe toţi ai Săi pe nume şi cei din morminte vor ieşi afară. Tot ce se cere de la noi este să credem.

Când Isus s-a adresat Mariei pe nume era ca şi cum El o întreba dacă ea crede în El. Un caz similar s-a întâmplat atunci când Isus s-a adresat Martei pe nume zicandu-i: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”(Ioan 11:25-26)

Credinţa personală în faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi a schimbat şi continuă să schimbe milioane de vieţi omeneşti. Cine crede în înviere are în Isus o speranţă fără de sfârşit, iar cine nu crede este sortit unui sfârşit fără de speranţă. De aceea, adresându-vă în această zi cele mai calduroase urări de sănătate, multă pace şi bucurie, vă îndemn, în ciuda tuturor greutăţilor şi încercărilor cu care ne confruntăm, să nu renunţăm cu nici un chip la credinţa care ne leagă de Cel ce este învierea şi viaţa!

„Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede căIsus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5:5)

Fie ca în aceste zile salutul „Cristos a înviat!” confirmat de răspunsul „Cu adevărat a înviat!” să răsune în casele, bisericile, satele, oraşele noastre şi în întreaga Moldovă spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi ca mărturie a credinţei noastre vii în Fiul care a biruit moartea!

Bis. “Isus Salvatorul” , 04 aprilie 2010