Două epitafe

Două epitafe

Două epitafe

Astăzi, în cadrul Cinei Domnului, noi amintim moartea lui Isus Hristos. Cei care frecventează des Biserica și citesc regulat Biblia cunosc pe dinafară toate detaliile morții Mântuitorului. Totuși, sunt anumite lucruri care ne scapă din vedere, dar care pot fi observate dacă compari moartea lui Isus cu alte morți descrise în Biblie. De aceea, aș vrea să ne uităm la moartea primului împărat al lui Israel, la cel care primul a purtat numele de uns al Domnului, la Saul din seminția lui Beniamin. Chiar dacă ni se pare că nu este nimic comun între aceste două morți, vom vedea că moartea lui Saul și moartea lui Isus pe alocuri se intersectează, iar pe undeva formează un contrast puternic. Prin urmare, tema morții, așa cum este și scopul acestui serviciu, va fi tema centrală a mesajului din această dimineață.

Așadar, pasajul biblic pe care l-am citit descrie moartea lui Saul (1Sam. 31:1-5). Împreună cu cei trei fii ai săi, Ionatan, Abinadab, Malchișua și armata lui Israel, Saul a pornit la luptă cu filistenii. De data aceasta, armata filisteană a fost mai puternică decât armata lui Saul. Descrierea bătăliei este foarte laconică, dar este plină de dramatism: Filistenii s-au luptat cu Israel, și bărbații lui Israel au luat-o la fugă dinaintea Filistenilor, și au căzut uciși pe muntele Ghilboa. (1Sam. 31:1).  În următorul verset vedem cum filistenii îi omoară pe cei trei fii ai lui Saul, inclusiv pe Ionatan, cel mai bun prieten al lui David. Nu este exclus că ei au fost omorâți chiar în ochii lui Saul. După ce ei au fost omorâți, vedem cum arcașii filisteni îl rănesc de moarte pe Saul. Văzând că nu mai are nici o scăpare, Saul îi spune celui care-i ducea armele să se apropie de el și să-l străpungă cu sabia. Motivul era ca filistenii să nu-l vadă în această stare și să nu-și bată joc de el. Ciudată gândire, chiar și în clipa morții, în loc să se gândească la ceea ce va spune Dumnezeu, el se gândește la ceea ce vor spune dușmanii săi despre el. Câți dintre noi suntem, la fel, preocupați mai mult de ceea ce spun oamenii decât de ceea ce spune Dumnezeu despre noi… Nici un cuvânt despre Dumnezeu în ultimele clipe ale vieții sale, spre deosebire de Isus care a strigat către Tatăl fiind atârnat pe cruce. Despre Saul găsim doar o singură propoziție: Saul și-a luat sabia și s-a aruncat în ea. (1Sam. 31:4).

Ce scenă tragică pentru primul împărat, rănit mortal de săgețile filistenilor și străpuns de propria sabie. Și când te gândești ce început glorios și promițător a avut. Ascultați cu atenție descrierea ungerii lui la slujba de împărat: Samuel a luat sticluța cu untdelemn și a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat și a zis: ”Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moștenirii Lui? Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei și vei fi prefăcut într-un alt om. Când ți se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine.” (1Sam. 10:1,6-7). Durerea cea mai mare este că lucrul acesta putea să nu se întâmple. Dumnezeu a fost cu Saul, ceea ce nu se poate spune și despre Saul. Moartea sa este rezultatul vieții sale, rezultatul alegerilor sale. El a ales să meargă pe calea aceasta. Practic, orice decizie pe care a luat-o în viață l-a adus pas cu pas la acest deznodământ tragic. Dacă ar fi să scriem epitaful lui Saul, cred că propriile sale cuvinte ar exprima cel mai bine ce-a făcut el cu viața lui: Saul a zis: ”Am păcătuit… Am lucrat ca un nebun și am făcut o mare greșeală.” (1Sam.26:21).

Saul a lucrat ca un nebun, atunci când l-a neglijat pe profetul Samuel. A lucrat ca un nebun, atunci când a făcut ceea ce Dumnezeu nu i-a cerut să facă. A lucrat ca un nebun, atunci când a încercat să acopere neascultarea cu o pretinsă râvnă religioasă. A lucrat ca un nebun, atunci când din invidie și teamă că-și va pierde tronul, a început să-l urmărească pe David cu gândul să-l omoare. A lucrat ca un nebun, atunci când în disperare, în loc să se adreseze lui Dumnezeu, s-a adresat după ajutor la o vrăjitoare. A lucrat ca un nebun, atunci când fiind înfrânt pe câmpul de luptă s-a aruncat în propria sabie. A secerat ceea ce-a semănat…

Deși moartea lui Saul este totalmente diferită de moartea lui Isus, totuși sunt câteva lucruri pe care voi încerca să le evidențiez. Unele, așa cum spuneam la început, vor fi asemănătoare, iar altele vor forma un contrast izbitor.

Primul, moartea lui Saul, ca și uns al Domnului, părea să fi adus sfârșitul lui Israel. Uitați-vă cum descrie David moartea lui Saul: Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale! (2Sam.1:19).  Faima, puterea și viitorul națiunii se părea că este ucis. Într-un mod similar, cei doi ucenici care se duceau la Emaus în ziua învierii, referindu-se la moartea lui Isus, au zis: Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel, dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri. (Luca 24:21). Toți cei care au văzut moartea lui Isus, cei care stăteau lângă cruce se gândeau că totul s-a sfârșit. Speranțele și visele lor s-au spulberat. Trebuie să recunoaștem că moartea aduce cu sine o puternică disperare.

Al doilea, moartea lui Saul părea să fi adus victorie dușmanilor săi. Filistenii triumfau. Ei au atârnat trupul lui Saul pe zid, iar armele lui le-au dus în templul Astarteelor. A fost revanșa lor mult dorită după înfrângerea lui Goliat. Toți dușmanii lui Isus, la fel, triumfau atunci când l-au văzut pe cruce. Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii își băteau joc de El și ziceau: ”Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce și vom crede în El! (Matei 27:41-42). Moartea aduce cu sine nu doar disperare, ci și un puternic sentiment de înfrângere și neputință.

Al treilea, moartea lui Saul a pus capăt unei etape întunecate, dar, totodată, a marcat un nou început. Pentru poporul Israel se începea o nouă perioadă, perioadă care aducea cu sine bunăstare și binecuvântare. Mai mult ca atât, pe scena istoriei a intrat împăratul David, omul după inima lui Dumnezeu, din sămânța căruia, așa cum spune apostolul Pavel în prologul epistolei sale către Romani, s-a născut Isus Cristos. Iar moartea lui Isus a deschis ușa harului și a mântuirii, pentru că moartea Lui a fost o jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prin credința în El, noi primim iertarea păcatelor și viața veșnică.

Al patrulea, în timp ce moartea lui Saul era un rezultat al greșelilor și păcatelor sale, Isus a murit pentru greșelile și păcatele noastre. Totodată, înțelegem că moartea este un lucru inevitabil. De cele mai multe ori ea vine pe neașteptate, aparent prea degrabă, alteori este o așteptare lungă și dureroasă. Ocazional, moartea poate fi liniștită, fără dureri și suferință, de regulă, însă, este chinuitoare, dureroasă și chiar sângeroasă, așa cum a fost atât în cazul lui Saul, cât și al lui Isus. Așa sau altfel, nimeni nu scapă de ea.

Este o legendă despre un negustor din Bagdad, care și-a trimis într-o zi robul la piață. Umblând prin piață, robul s-a întâlnit cu moartea. S-a speriat foarte tare, a alergat imediat la stăpânul său și i-a cerut calul ca să fugă până în Samaria. Negustorul, mirat de cele auzite, s-a dus la piață și întâlnindu-se cu moartea a întrebat-o de ce i-a speriat robul. Iar moartea îi răspunde, eu nu l-am speriat, ci doar mi-am exprimat nedumerirea că el este în Bagdad, deoarece am stabilit o întâlnire cu el azi la Samara. Într-un sens, fiecare are stabilită o întâlnire în Samara. Știind că într-o zi vom muri, întrebarea la care merită să ne gândim este: care va fi epitaful vieții mele? Am văzut care a fost epitaful lui Saul, Am lucrat ca un nebun. Dacă ar fi să încercăm să definim epitaful lui Isus, mă gândesc la următoarele cuvinte: Tată, Eu te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17:4). Uitându-ne la aceste două epitafe, haideți să ne întrebăm care va fi epitaful nostru…

Al cincilea și ultimul, în timp ce moartea lui Saul  a fost un sfârșit fără de speranță, moartea lui Isus ne-a adus o speranță fără de sfârșit. Chiar dacă atunci când Isus atârna pe cruce părea că totul s-a sfârșit, moartea a învins și nimic nu mai putea fi schimbat, a treia zi lumea a aflat că Isus a înviat! Astăzi stând la această masă, noi nu doar ne amintim cu tristețe de moartea Lui, dar suntem plini de bucurie că El a înviat și niciodată nu va muri. El trăiește și noi vom trăi!

În încheiere, aș vrea să-l citez pe apostolul Pavel, care ne îndreaptă privirea spre lucrurile care nu se văd, dar sunt veșnice.

”De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi.  Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sânt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sânt vecinice.” (2Cor. 4:16-18).

Bis. Isus Salvatorul

Close