Ieri am fost in satul natal cu ocazia oferirii Gimnaziului din Pînzăreni a numelui scriitorului Nicolae Dabija. Am fost primit foarte cald de directoarea şcolii, Dna Ţîgîrlaş Maria, însoţită de un elev care ne-a întâmpinat cu pâine şi sare. Apoi o profesoară m-a condus în clasa în care am învăţat. Ajungând lângă banca în care am stat, m-am oprit pentru câteva minute. S-au trezit multe amintiri plăcute, dar şi o nota de tristeţe realizând că am stat în această bancă cu 35 de ani în urmă. Mi-am dat seama, odată în plus, că viaţa trece aşa de repede, dar totuşi m-am bucurat să trăiesc asemenea clipe memorabile. La eveniment am fost împreună cu ambii fii, Stas şi Eugen. De asemenea, m-am bucurat să-l vad şi pe tata la şcoală. El, de fapt, a fost constructorul principal al clădirii şcolii, lucru pe care i l-a spus dlui Dabija cu un sentiment special. Când mi s-a oferit cuvântul, le-am urat copiilor cuvintele Domnului Isus ca ei să caute în viaţa mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte lucruri li se vor da pe de asupra.
Evenimentul a fost inedit şi prin faptul ca cel a cărui nume a fost conferit Gimnaziului a fost prezent în propira persoană la sărbătoare. Poeziile recitate şi istorioarele povestite de maestru au fost ascultate cu mare interes de copii. Personal, mi-a plăcut mult istoria cu lupul. Într-o zi de iarnă, când în copilărie dl Nicolae se ducea la şcoală în satul vecin, în mijlocul drumului era un lup. În loc să se întoarcă acasă, Nicolae şi prietenul său au înconjurat vreo doi km ca să ajungă la şcoală. Explicaţia a fost că ei aveau lecţia de geografie şi că se temeau de învăţătorul de geografie mai mult decât de lup. Apoi a mai adăugat zicând în glumă, ca în timpul copilăriei sale lupii trăiau în pădure, iar acum s-au retras în politică. Cred că a fost o sărbătoare reuşită, care în timp va deveni o frumoasă piatră de aducere aminte...